„Insuportabila usuratate a fiintei” de Milan Kundera

Oameni buni, m-am indragostit de Milan Kundera! (Vreau sa spun, de ceea ce scrie Milan Kundera!) Au trecut vreo patru zile de cand am terminat „Insuportabila usuratate a fiintei”, iar eu nu fac altceva decat sa presar in toate situatiile cotidiene, cugetarile scriitorului despre cutare sau cutare lucru. Cat despre a scrie despre aceasta carte, ce sa mai zic? Mi se pare extrem de greu pentru ca habar nu am de unde sa incep. Sunt foarte multe de spus. Oare de ce a considerat Kundera ca e cea mai slaba lucrare a sa? E drept ca eu nu am mai citit decat „Identitatea”. Spre deosebire de „Identitatea”insa, „Insuportabila usuratate a fiintei” are o imensa incarcatura afectiva care culmineaza  cu ultimul capitol „Surasul lui Karenin”.

Am citit pe alte bloguri ca este un  antiroman sau roman in rama. Nu cunosc aceste concepte(v-am spus,sunt medic,de profesie) si m-as bucura daca m-ar lamuri cineva. Ce pot eu sa constat este ca partea intai are acelasi titlu cu partea a cincea („Usuratatea si greutatea”), iar partea a doua are acelasi titlu cu partea a patra („Trupul si sufletul”). Asta sugereaza din start si se confirma pe parcursul romanului ca firul urmarit de autor nu este al unei naratiuni cronologice, ci al unei expuneri ideatice. Episoadele narative din roman nu sunt altceva decat un pretext pentru digresiunile de ordin psihologic, estetic, politic, filozofic si chiar semantic (a se vedea, de exemplu, analiza cuvantului compasiune) ale scriitorului ceh. Cu toate astea, personajele principale, Tomas si Tereza, Sabina si Franz, precum si catelusa Karenin, sunt verosimile si usor de indragit.De unde aceasta verosimilitate? Din faptul ca, datorita autorului, aflam totul despre gandurile lor. Introspectia sta la baza portretului personajelor, nu faptele lor sau parerile celorlalti. Milan Kundera ne ia ca martori la cele mai intime idei, senzatii si sentimente ale eroilor sai. Perspectiva se schimba permanent. Mai intai Tomas, apoi Tereza, apoi Sabina si Franz vorbesc fiecare despre ei insisi.

Povestea in sine este banala. Tomas, un medic chirurg apreciat in Praga, dar afemeiat, se casatoreste cu Tereza care fusese chelnerita intr-un mic orasel de provincie. Tomas o iubeste cu adevarat pe Tereza, dar nu poate renunta la aventurile sale. Pe tot parcursul romanului, Tereza sufera ca nu poate fi singura femeie din viata lui Tomas. Cu ajutorul Sabinei, una dintre amantele lui Tomas, Tereza devine fotograf in Praga. Povestea lor se desfasoara pe fundalul revolutiei din 1968 a Cehoslovaciei. Datorita conjucturii poltice, cuplul Tomas-Tereza pleaca in Elvetia, apoi, reintorsi, vor lucra, primul-ca spalator de geamuri, iar Tereza-ca barmanita. Sabina, amanta pictorita a lui Tomas, hoinareste din tara in tara si traieste boem. Evolutia Sabinei se petrece sub semnul tradarii vazuta ca o imposibilitate de a se implica si de a-si gasi stabilitatea. Ea isi tradeaza, rand pe rand, tatal, iubitul, tara. Franz, intelectualul rafinat care o iubeste nebuneste pe Sabina si pentru care renunta la familia sa, o va pierde pe pictorita tocmai din cauza tradarii inscrise in genele sale. Totusi Franz isi recapata in felul acesta libertatea, iar dragostea pamanteana pentru Sabina se transforma intr-o idolatrie.

Ideea fundamentala a cartii porneste de la „Mitul eternei reintoarceri” al lui Nietzsche, prelucrat de Kundera:

„Dacã fiecare secundã a vietii noastre trebuie sã
se repete la nesfârsit înseamnã cã suntem rãstigniti (tintuiti) în eternitate ca Isus Cristos pe cruce. Cum –
plitã imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest
poartã greutatea unei poveri insuportabile. Acesta
este motivul care l-a determinat pe Nietzsche sã spu-
nã cã ideea eternei reveniri este cea mai grea povarã
(das schwerste Gewicht).
Dacã eterna revenire este povara cea mai grea,
atunci, vietile noastre, proiectate pe acest fundal, pot
apãrea în toatã splendoarea usurãtãtii lor.
Dar este, într-adevãr, greutatea cumplitã si usu-
rãtatea frumoasã?
Povara cea mai grea ne striveste, ne face sã ne în-
covoiem sub ea, ne lipeste de pãmânt. Dar, în poe-
zia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreste
sã fie împovãratã de greutatea trupului bãrbãtesc.
Asadar, cea mai grea povarã este, în acelasi timp,
imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai
grea e povara, cu atât mai apropiatã de pãmânt e
viata noastrã, si cu atât e mai realã si mai adevãratã.
În schimb, absenta totalã a poverii face ca fiinta
umanã sã devinã mai usoarã ca aerul, sã zboare spre
înãltimi, sã se îndepãrteze de pãmânt, de fiinta te-
restrã, sã fie doar pe jumãtate realã, iar miscãrile sale
sã fie deopotrivã libere si nesemnificative.
Si-atunci, ce sã alegem? Greutatea sau usurãta-
tea?”(Milan Kundera)

La inceputul cartii, autorul ii acorda lui Tomas posibilitatea de a alege intre usuratate si greutate. El o alege pe a doua, intrupata de Tereza, pe care Tomas si-o imagineaza ca fiind un copilas intr-un cos de rachita, pe apa. In continuare, Tomas si Tereza traiesc aproape toata viata lor sub semnul greutatii.In cazul lui Tomas, exista doi „es muss sein”, doi „trebuie”, doua lucruri fara de care nu poate trai, dar care sunt apasatoare: primul este profesia sa de chirurg, iar al doilea-dragostea chinuitoare pentru Tereza. Aceasta nu-i poate accepta idilele, desi nu se indoieste de dragostea lui. Suferintele si cosmarurile nocturne ale Terezei devin greutatea existentei lui Tomas. Este de notat faptul ca, spre sfarsitul vietii lor, atat Tomas cat si Tereza se apropie de usuratate. Cei doi se retrag la tara. Tomas nu mai poate profesa din motive politice si devine sofer de camion. Izolarea in care traieste il impiedica sa mai aiba aventuri. Tomas si Tereza scapa de poveri. Ultimele ganduri ale Terezei ne dezvaluie ca sunt fericiti doar pentru ca sunt impreuna.

Pentru Tereza,” fidelitatea e cea dintâi dintre toate virtuţile; fidelitatea conferă unitate vieţii noastre, care altfel, s-ar risipi în mii de impresii efemere”.

Sabina este usuratatea personificata.Ea se afla la polul opus Terezei. Prin succesivele ei tradari, se sustrage oricarei greutati. Din cand in cand e incercata de nostalgia unei vieti responsabile, imaginata printr-o familie obisnuita, dar isi scutura repede capul, stiind ca nu i se potriveste.

Franz, profesorul universitar indragostit de Sabina este prins, initial, in ghemul incurcat al unei familii lipsite de dragoste, apoi in si mai incalcita sa incercare de a o intelege pe Sabina. In melodia sufletelor lui Franz si Sabina totul se afla la antipozi: muzica si tacerea, intunericul si lumina, etc.

In capitolul care ii are ca protagonisti pe Franz si Sabina se afla acele „mici lexicuri de cuvinte neintelese” care pe mine m-au fermecat.

„Atâta timp cât oamenii sunt, mai mult sau mai puţin, tineri şi partitura muzicală a vieţii lor se află abia la primele măsuri, aceştia pot s-o scrie împreună şi să-i schimbe motivele, dar, atunci când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală e, mai mult sau mai puţin, terminată, şi fiecare cuvânt, fiecare obiect semnifică altceva în compoziţia fiecăruia în parte.”(Milan Kundera)

Cand Sabina tradeaza din nou si il paraseste pe Franz fara nici o explicatie, el descopera ceva ce numai Sabina il putea invata: usuratatea fiintei.

Ultimul capitol, cel in care micuta catelusa Karenin face o tumora canceroasa si sfarseste euthanasiata in bratele stapanilor ei, Tomas si Tereza, a fost, pentru mine, cel mai tulburator. O inteleg perfect pe Tereza care gandeste, fata de privirea plina de dragoste si incredere a catelusei ca: „nimeni nu o va mai privi vreodata asa”. „Surasul lui Karenin”, incercarea acestuia de a mima un mic joc cu stapanii sai, cand el era muribund, ne fac sa intelegem ca tot ce se discutase pana atunci era lipsit de sens. Usuratatea sau greutatea, trupul sau sufletul, vinovatia sau lipsa ei sunt doar teorii, sunt fleacuri. Karenin nu are habar despre astfel de lucruri. El traieste pentru ca asa l-a lasat Dumnezeu, si ii iubeste pe Tomas si Tereza fara convulsii, fara spasme, doar pentru ca asa e el.

Karenin e mai bun decat toti, dar, in acelasi timp, mai slab decat toti, iar Milan Kundera va enunta, in acest ultim capitol, un adevar pe care l-am trait, dar nu l-am constientizat pana acum si anume ca bunatatea autentica a oamenilor se poate manifesta numai fata de cei mai slabi decat noi, fata de cei lipsiti de orice forta.

Subectele abordate de Kundera in cartea sa sunt diverse si multe. N-am cum sa ma oresc la toate. Nici nu sunt in masura s-o fac. O singura idee as vrea sa mai abordez: sunt vinovati de ceea ce fac, cei care nu sunt constienti de consecintele faptelor lor? Este una din problemele care il tulbura pe Tomas. Pe tema aceasta si pornind de la opera „Oedip” a lui Sofocle, Tomas scrie si publica un articol. Acest articol marcheaza inceputul decaderii sale profesionale. Se pare ca Tomas nu considera ignoranta ca fiind scuza pentru nimic. Deci nici pe cea a ideologilor comunisti care-si traiau viata citindu-i pe Marx si Engels si neintelegand ce se intampla cu adevarat in societatea comunista. E un lucru la care trebuie sa reflectam.

Si gata, ma opresc, desi mi-e greu s-o fac! Cititi cartea asta! Veti avea mult timp la ce sa va ganditi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s